1 Samuel 2
1 Rugându-se, Ana a spus: „În Dumnezeul Cel de Sus, Se bucură inima mea. Prin El, putere voi avea. Puterea mea, El a-nălțat-o Și nimeni n-a mai clătinat-o. Gura mi s-a deschis, pe dată, Contra vrăjmașilor, căci iată, Se bucură sufletul meu, De sprijinul lui Dumnezeu.
2 Nimeni nu este, pe pământ La fel cu e Domnul, de sfânt. Alt Dumnezeu – la fel ca Tine – N-a fost și nu va fi, știu bine. Nu-i stâncă, precum e, mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu.
3 Luați dar, seama, fiecare: Nu mai vorbiți, cu îngâmfare, Și nici cuvinte de mândrie – În gură – să nu vă mai fie! Căci Domnul e un Dumnezeu Care cunoaște tot, mereu. Și orice faptă săvârșită, În fața Lui e cântărită.
4 Iată că arcul celor tari S-a sfărâmat, iar acei cari Se arătau slabi la vedere, Acum încinși sunt, cu putere.
5 Cei cari sătui s-au arătat, Acuma s-au închiriat Pentru ca pâine să primească. Cei ce-au ajuns să flămânzească Se odihnesc acuma, iată. Cea care stearpă-a fost odată, De șapte ori naște acum. Cea care, pe al vieții drum, Cu mulți prunci fost-a dăruită, Acuma șade lâncezită.
6 Domnul e Cel care omoară, Tot El învie, El pogoară Către a morții locuință Și-apoi, tot El are putință Să scoată – dacă vrea – afară.
7 Domnul înalță și coboară, El este Cel ce sărăcește, Precum și Cel ce-mbogățește.
8 Din pulbere – de-i e pe plac – El îl ridică, pe sărac. Pe cel ce e lipsit apoi, El îl înalță din gunoi, Să-l pună-alături de cei cari Se-arată precum că sunt mari, Și-i dă un scaun de domnie – De slavă plin – ca să îi fie Drept moștenire minunată; Căci ai pământului stâlpi – iată – Sunt numai ai lui Dumnezeu, Iar lumea stă, pe ei, mereu.
9 El, pașii oamenilor Săi, Îi va păzi, pe-ale lor căi; Însă cei răi sunt nimiciți Și-n întuneric risipiți. Căci omul n-o să biruiască Doar prin puterea-i omenească.
10 Cei cari sunt ai lui Dumnezeu Vrăjmași, vor tremura mereu, Căci din înaltul cerului, Va arunca tunetul Lui, Asupra lor. Vor fi chemate – În fața Lui – și judecate Chiar și acelea care sânt Margini, pentru acest pământ. Putere, El a revărsat, Mereu, peste-al Său împărat Și-apoi a Unsului tărie ‘Nălțată-n veci, are să fie.”
11 La Rama, s-a întors Elcana, Căci el o însoțea pe Ana. Pruncul, la Eli, rămăsese – Așa cum Ana promisese – Să crească-n fața Domnului Și să rămână-n slujba Lui.
12 Fii lui Eli, răi, erau. Pe Domnul, nu Îl cunoșteau.
13 Preoți erau, pentru popor, Dar rea era purtarea lor. Atunci când cineva venea La Domnul și Îi aducea O jertfă spre a-I fi-nchinată, Preoți-și trimiteau, îndată, Sluga, când carnea se fierbea.
14 Cu el, argatul aducea O furculiță anumită – Având trei coarne – pregătită Doar pentru jertfe. Când venea Sluga cu ea, se-apropia, Vârând-o în cazanul mare, Tigaie, oală, sau căldare, Și tot ceea ce ea prindea, Al preotului se vădea. Copiilor lui Israel, Mereu, li se făcea la fel, De câte ori ei se suiau La Silo, jertfe de dădeau.
15 Până când nici nu se ardea Grăsimea jertfelor, venea Argatul preotului, care Cerea, cu îndrăzneală mare, Parte din jertfa omului, Adusă-n cinstea Domnului: „Dă, pentru preot, carnea care Trebuie pusă la frigare! De carne fiartă, să n-audă, Căci el dorește carne crudă!”
16 Iar dacă omul răspundea: „Poți ca să iei ce-ți va plăcea, După ce ard grăsimea”, el – Adică slujitoru-acel – Zicea îndată: „Nicidecum! Să îmi dai partea chiar acum! Să faci așa precum eu vreau, Căci altfel, cu de-a sila iau!”
17 Tineri-aceștia, negreșit, Păcate multe-au săvârșit Față de Domnul, ne-ncetat, Pentru că ei au arătat Cum că nesocotesc, mereu, Darul adus, lui Dumnezeu.
18 Copilul Samuel creștea Și-n fața Domnului slujea. Un mic efod, el a avut, Care era, din in, făcut.
19 A sa măicuță îi făcea O mantie și i-o dădea, În fiecare an, o dat’, Când se ducea cu-al ei bărbat, Ca să dea jertfa cuvenită Ce-i după Lege rânduită.
20 Preotul Eli – pe Elcana Și pe a lui soție, Ana – I-a binecuvântat și-a spus: „Să facă Domnul Cel de Sus, Ca prunci să ai cu-a ta soție, Și-nlocuit, astfel, să fie Fiul pe cari l-a-mprumutat Ea, Domnului, cum a jurat.” Ana, cu al ei soț, apoi, Au mers acasă, înapoi.
21 Când Ana fost-a cercetată De Domnul, iar, însărcinată, Rămase ea și a născut Trei fii. În urmă, a avut Și două fiice, negreșit. Iar Samuel, necontenit, Creștea în fața Domnului, Fiind, mereu, pe placul Lui.
22 Eli era, pe-al vieții drum, Bătrân și-aflase-abia acum Ce fel de rele săvârșeau Ai săi fii, și cum se purtau Cu oamenii din Israel. De-asemeni, mai aflase el, Că cu femei ei se culcau – Ce cele cari afar’ slujeau – În față, chiar la ușa care, Al întâlnirii cort o are.
23 Eli, la sine, i-a chemat Pe ai săi fii și-a întrebat: „De ce, astfel de lucruri rele, Ați făcut voi? Căci despre ele, Întreg poporul mi-a vorbit.
24 Copiii mei, ce-am auzit Spunându-se de voi, mereu, Nu e de bine. Cum văd eu, Prin ceea ce ați săvârșit, Făcut-ați de-a păcătuit Întreg poporul Domnului.
25 Când împotriva omului, Un alt om are să greșească – Adică să păcătuiască – Cel care a păcătuit Are să fie – negreșit – De către Domnul, judecat Și plată își va fi luat. Dar dacă omul se vădește, Cum că, mereu, păcătuiește Chiar împotriva Domnului, Cine va fi sprijinul lui – Ca să se roage pentru el – Să capete iertare-astfel?” Dar fiii săi n-au ascultat, De sfaturile ce le-a dat, Pentru că Domnul a voit Să îi omoare, negreșit.
26 Tânărul Samuel creștea Și-n fața Domnului ședea, Fiind plăcut de toți, mereu: De oameni și de Dumnezeu.
27 Un om al Domnului s-a dus, La Eli și așa i-a spus: „Așa vorbește Dumnezeu: „Nu M-am descoperit dar Eu, Pentru a tatălui tău casă, Mai înainte ca să iasă Din a Egiptului robie?
28 Eu l-am adus, la preoție, Atunci când l-am ales pe el, Din toți fiii lui Israel. Mereu – tămâie – trebuia Să ardă, înaintea Mea, Slujind pentru altarul Meu. Atuncea, dăruit-am Eu – Pentru a tatălui tău casă – Jertfele toate ce le lasă Israeliții și-s menite A fi, de flăcări, mistuite.
29 De ce călcați acuma oare, Jertfele Mele, în picioare? De ce călcați daruri ce sânt Aduse la locașul sfânt, După poruncile-așezate Și după legile lăsate? Dar cum se face că-ndrăznești Ca pe ai tăi fii să-i cinstești Cu mult mai mult, decât pe Mine, Ca să vă meargă vouă bine, Ca să mâncați pe săturate, Din roadele întâi luate, Să vă-ngrășați pe nesimțite, Din lucrurile dăruite De către-al Meu popor, mereu?
30 De-aceea iată, Dumnezeu – Cel care-i Domn în Israel – Vorbește-acum, în acest fel: „Spusesem că și casa ta – Și a tatălui tău – vor sta În fața Mea, umblând mereu, Numai după cuvântul Meu.” Dar iată, Domnu-acuma vine, Zicând: „Departe e de Mine, Lucrul acesta! Eu găsesc Căci trebuie să îi cinstesc Pe cei cari, cinste, Îmi arată! Dispreț doar, voi avea, pe dată, Față de cei ce se vădesc Precum că Mă disprețuiesc.
31 Iată că vine – încurând – O vreme anumită, când Al tău braț are-a fi tăiat. Îndată, el va fi urmat De către brațul cel pe care Casa tatălui tău îl are. Astfel, în vremea ce-o să vie, Să știi că nu o să mai fie Nici un bătrân, în casa ta.
32 În sfântul Meu locaș, va sta Acela cari, potrivnic ție, Vedea-vei că are să-ți fie; Iar Israelul, copleșit, Are să fie – negreșit – Cu bunătăți nenumărate, Care, de Domnul, vor fi date. Nici un bătrân – tu vei vedea – În casă, nu vei mai avea.
33 Doar unul, la altarul Meu – Dintre ai tăi – lăsa-voi Eu. Pe ai voști ochi o să-i topească Durere ce o să se nască Din acest fapt, și-o să urmeze Ca sufletul să vă-ntristeze.
34 Iată dar semnul stabilit – Semn care este hărăzit Pentru cuvintele rostite – Ca tu să știi că împlinite Ele vor fi: astfel, cei doi – Hofni și Fineas – amândoi Au să dispară într-o zi Și fără fii, te vei trezi.
35 Am să-Mi așez – neîndoios – Apoi, un preot credincios, Să-i placă sufletului Meu Și inimii Mele, mereu. Îi fac o casă stătătoare, Și va umbla, fără-ncetare, Doar înaintea Unsului Care va fi al Domnului.
36 Apoi, oricine va mai sta, În viață dar, din casa ta, În fața lui o să se-nchine Pân’ la pământ și-o să suspine După un ban de-argint măcar – Sau pentr-un colț de pâine doar – Zicând: „Îndură-te de mine, Și fă-mi, te rog, un mare bine, Punându-mă în preoție – În orice slujbă o să fie – Să pot să am și azi și mâine, Măcar un colț micuț de pâine.”